1) The Hunger Games
“The Hunger Games” este, din punctul meu de vedere, cea mai mare dezamagire cinematografica a lui 2012. L-am vazut la Pitesti, la IMax, ca deh, pornind de acasa cu ideea ca un film rate-uit cu nota 8 pe IMDB merita vazut la cinema, mi-am urmat asta idee…
Am zis si o s-o repet – ideea centrala este absolut geniala si ingenioasa. Un viitor al unei Americi de Nord, undeva intr-un curs istoric paralel (…cred), deloc imbucurator, cu niste districte ce aduc aminte mai degraba a catune vechi decat a orase ale Occidentului, conduse de un om nemilos intr-un regim politic mega-totalitar (daca exista asa ceva). Bun, si tristii aia din cele 12 districte (ditamai duzina, luol) sunt pusi, anual, sa isi trimita cate o gagica si cate un gagic (alesi, ofc, la intamplare dintr-un bol de catre Lady Gaga asta) care sa lupte pana la moarte cu gagicile si gagicii din celelalte districte.
Nu vreau sa fac spoilere, asa ca o sa incerc sa fiu scurta. Ideea mea generala despre film a constat in “Wtf is this?”, nu atat pentru ce se intampla in film (care este doar alta pelicula pentru adolescentele avide de povesti romantice, siropoase si CLISEICE, despre iubirea rupand orice bariere si despre sacrificiul de sine, evident), cat pentru asteptarile pe care le aveam. Pana mea, Katniss (care mi s-a parut super ok ca personaj; si ea, si Peeta, ca restu’… Dar o sa vorbesc si despre asta mai incolo) trebuia sa moara de 150 de ori, dar a fost DE FIECARE DATA salvata ori de aparitiile miraculoase ale diferitelor personaje, ori de… Uh… Noroc.
Despre personaje. Katniss – eroina, personajul principal; mi-a placut de ea, nu a cazut in patetic, nu a fost de gheata (de obicei pustoaicele astea dure care devin adevarate modele – lol – pentru cele care se uita la film nu tradeaza pic de slabiciune, so…)… Meh, chiar nu am ce reprosa. Peeta – the lover; arhetipic, dar, in mod surprinzator, mi-a placut felul in care i-a fost construit felul de a fi. Gale – the friendzoned guy; bunaciune maxima. Ma rog… Haymitch – mentorul; genul ala de om pe care iti vine sa il pocnesti la inceput, dar pe care il iubesti dupa. Restul personajelor (in afara de negroteiul gay who pimped Katniss) mi s-au parut fade, idioate si neinteresante.
Au fost cateva scene care m-au tinut cu sufletul la gura, normal, sau care m-au facut sa tresar cat sa misc tot randul de scaune, sa dau cu pumnii in spatar implorand personaje sa se omoare intre ele, sa fuga sau sa… Faca ceva,. Dar finalul e mega-dezamagitor si intorsaturile de situatie sunt trase de par la maxim (schimbi regula de 3 ori? Du-te-n pana mea…).
Vreau sa citesc cartile si sa vad si urmatoarele doua filme; poate imi schimb parerea daca parcurg romanul… Sper sa fie mai bun decat adaptarea cinematografica; daca nu, o sa ramana la nivel de Twilight pentru mine.
2) Battle Royale
Filmele japoneze sunt placerea mea vinovata; nu stiu daca am nimerit eu numai de genul asta sau daca toate sunt la fel, dar la fiecare film vazut mi-a trebuit un research ca sa imi dau seama daca am inteles mesajul bine sau nu.
Despre “Battle Royale”… O versiune ceva mai imbunatatita a sus amintitului “Jocurile Foamei”. Adevarul e ca BR a aparut cu 12 ani inaintea THG, dar mie mi s-a parut mai bun. De unde si pana unde comparatia asta? Am vazut la trailerul THG certuri pe tema asta si mi-am zis ca trebuie sa vad filmul asta.
Plot-ul a fost un pic mai nerealist; pur si simplu, e aleasa o clasa a noua din tara si elevii sunt pusi sa se ucida intre ei, undeva pe o insula pustie, fara a fi supravegheati de media. Doar finalul e cunoscut si altora.
Filmul e… Tipic. Fiecare are dramele lui (personajul principal, mai ales; era imposibil sa nu aiba parintii morti), fiecare are conflicte interne si externe si asta cam enerveaza la un moment dat. La capitolul asta nu stau prea bine japonezii, in sensul ca fiecare protagonist se pierde in celalalt. SIngurul care mi-a placut cu adevarat a fost Kawada, o adevarata mixtura de bine cu rau, complex in aparenta sa simplitate… Si cu clasica drama in spate, desigur.
Desi e plin de detalii si ridica multe intrebari care isi gasesc cu greu raspuns, are niste faze de-ti vine sa plangi. La un moment dat, intr-o hala parasita, intra un tip strigand dupa o… Tipa. Si proasta il impusca aka trage vreo 3-4 gloante in el. Acum, firesc ar fi ca, adunandu-si ultimele puteri, tipul sa II FUTA UN GLONT IN CAP TIPEI, dar NU SE INTAMPLA ASA, pentru ca, inainte sa moara, el ii spune ca a iubit-o intotdeauna si sa aiba grija si pizda ma-sii. ARGHHHHHHHH, imi fac zeci de nervi scenele astea. Bine ca a murit si ea dupa; bitch.
Finalul e ok si previzibil, dar il accept, pentru ca moare toata lumea. :’D Cu exceptia celor doi porumbei aflati in rolul principal, desigur. Dar nu vedeam altfel finalul… Trebuia macar o urma de fericire si “phew” dupa atata macel si sange.
3) Marsul cel lung – Stephen King
La cartea asta chiar nu stiu cum am ajuns… Dar multumesc fortei divine care m-a facut sa il trimit pe taica-miu la biblioteca si sa imi ceara romanul lui Richard Bachman. Dupa foarte mult timp, este cartea care a reusit sa nu ma lase sa o pun jos pana nu am terminat-o, chiar daca mi-a luat 6 sau 7 ore.
Ideea e destul de simpla – o tara cu regim totalitar, condusa de armata si avandu-l ca boss pe Maior tine o competitie anuala eponima titlului romanului. O suta de tipi concureaza pentru indeplinirea oricarei dorinte – exact, castigatorul va primi orice va cere. Si asa ne intalnim noooi cu Ray, care se baga in Mars fara sa stie ce il asteapta.
Am plans la cartea asta (desi nu imi place sa recunosc -.-). Este ceea ce m-a determinat sa merg din nou la biblioteca si sa golesc raftul “K”. Nu stiu cum reuseste, dar King te poate face sa simti durerea personajelor, sa inchizi cartea ca sa iei o gura de aer, mai ales dupa ce… Mergi fara incetare cinci zile lungi.
Regulile implica ideea de “do it or die” – nu mai putin de 4 mile/h, orice abatere de la drum se penalizeaza cu un avertisment, la 4 avertismente (adica dupa 2 minute) competitorul e impuscat de soldatii care ii urmaresc neincetat.
Nici nu stiu ce sa zic mai repede despre cartea asta… Mi-a placut enorm; finalul este perfect, desi a fost prima oara cand mi-am dorit sa nu se intample ceea ce ma asteptam sa se intample. Personajele sunt cladite extraordinar (Peter si Art, ceilalti doi “muschetari” alaturi de Ray, au fost preferatii mei), iar moartea prietenilor lui Ray si toate trairile care l-au incercat in momentele alea mi-au indus o stare de angoasa care m-a tinut cam toata ziua. Nu mi s-a mai intamplat asta “Vei fi acolo?” de Guillaume Musso, la care am plans o ora fara intrerupere in timp ce citeam… Brr…
Eu v-o recomand din toata inima; nu stiu daca e King chiar atat de bun (deocamdata m-am apucat de “Carrie” si mi se pare asa si asa) sau daca am nimerit eu ce trebuia, dar cartea asta trece prin toate temele posibile: egoism, prietenie, luciditate, nebunie, viata, moarte, ambitie, lupta, steag alb…
______________________________________________________________
Da, nu mai facusem de mult o cvasi-recenzie a… Orice (lol). Asa ca iata-ma aici, scriind despre doua filme si un roman care au avut, din intamplare, cam acelasi nucleu. Pam-pam.
O sa revin… Curand. Pana atunci, noapte buna. Ah, si vacanta placuta, hihi.
